Vorbiți, scrieți românește,

Pentru Dumnezeu!”

(Gheorghe Sion)

Stimată doamnă președinte a Senatului,

Stimate doamne și stimați domni senatori!

E o tradiție frumoasă ședința solemnă a Senatului Universității de Stat din Moldova, în cadrul căreia marcăm Sărbătoarea națională „Limba noastră”, tradiție demnă de prestigiul primei Universități din Moldova. Faptul că suntem împreună în această zi, toți în straie de sărbătoare, denotă o afinitate, o comuniune de gânduri și de idei, îndreptate spre cinstirea limbii ce o vorbim, denotă o atitudine de pietate față de principalul însemn al apartenenței noastre la un popor, la un neam. Într-un fel, această zi ne unește pe toți cei care vorbim și simțim românește.

Cu referire la importanța sărbătoririi acestei zile, mi-am spus, că este util să dedicăm o zi sau câteva ore pentru a vorbi despre destinul limbrii române, despre soarta ei în aceste vremuri de restriște și de restricții.

Și întrucât am venit cu mai multe alocuțiuni consacrate acestui eveniment în fața Domniilor voastre, din grija de a nu vă plictisi sau de a repeta anumite idei, dar și din preocuparea de a vă prezenta niște informații utile, am pornit, de această dată, de la versurile lui Gheorghe Sion: „Vorbiți, scrieți românește,/Pentru Dumnezeu!” Este evidentă valoarea imperativă a versurilor sale, din care desprindem o rugă, o implorare de a vorbi, de a scrie românește, implicit, de a vorbi și frumos, și corect, de a scrie fără greșeli, de a utiliza toate resursele expresive ale limbii noastre.

Ne este cunoscută tuturor reflecția lingvistului german August Schleicher, care compara limba naturală cu un organism viu, această idee comportă caracter axiomatic, însemnând faptul că limba evoluează, se adaptează, se reface și se dezvoltă firesc.

Putem exemplifica adevărul acestei cugetări, referindu-ne și la pandemia de coronavirus prin care trecem. Doar în jumătate de an au intrat în uz o serie de termeni necunoscuți nouă până mai ieri și pe care azi îi auzim peste tot, îi utilizăm zilnic, termeni de genul: „coronavirus”, „carantinare”, „izoletă”, „termometrare”, „termoscanare”, „comorbidități”, „asimptomatic” etc.

Unii din termenii citați nu se regăsesc în Dicționarul explicativ al limbii române, e și firesc, deoarece dicționarele nu se reînnoiesc la fiece jumătate de an. Institutul de Lingvistică din București nu operează zilnic revizuirea fondului lexical al limbii române. Fără îndoială că unele dintre aceste cuvinte vor intra în uz și, după cum uzul dictează norma, vor intra și în dicționar. Pandemia a impus o serie de schimbări, care uneori nu se produc nici pe durata zecilor de ani.

Încă poetul latin Publius Ovidius Naso, în poemul epic „Metamorfozele”, a exprimat opinia că „toate se schimbă”, ulterior s-a ajuns la expresia: Omnia mutantur et nos mutamur in illis, în traducere, „toate se schimbă și noi ne schimbăm împreună cu ele”, or, raportând această idee la timpurile pe care le trăim, la evul nostru grăbit și digitalizat, am zice că lumea noastră se schimbă fulgerător. Trăim vremuri schimbătoare în toate sensurile și la toate nivelurile, iar schimbările radicale ale vieții care se produc le-am putea asocia cu fenomenul mișcării nisipului în pustiu.

Tot mai mult se vehiculează fel de fel de cugetări morale – toate cu referire la pandemie, de genul: „Pandemia de coronavirus prin care trecem ne poate învăța cum să prețuim esențele”, prin care se insinuează modificări substanțiale ale umanității, toate având înainte prefixul re-, acest element prim de compunere cu sens reiterative se atestă astăzi în foarte multe cuvinte, în special verbe, pe care le utilizăm din plin zilele acestea, cum ar fi: „reevaluăm”, „regândim”, „reconceptualizăm”, „resetăm”. Apropo, se vehiculează în ultimul timp verbul „a reseta” cu referire la anul 2020, însă, din păcate, oricât de mult ne-am dori acest lucru, nu este posibil.

În cadrul simpozionului cu tema: „Consecințele pandemiei asupra societății. Cum va arăta viața după Covid?”, organizat la muzeul Golești, Argeș, președintele Academiei Române dl Ioan-Aurel Pop a menționat faptul că: „pandemia a schimbat, cel puțin aparent, și limba română”, dar și-a exprimat în același timp convingerea că „limba română are încă propriile mecanisme de autoapărare și nu se lasă răpusă de acest virus sonor”.

Precum în toate, ar trebui să păstrăm un echilibru și în vorbirea limbii: pe de o parte, să nu rămânem la un nivel rudimentar de cunoaștere și de utilizare a resurselor limbii române, ci să încercăm să-i valorificăm din plin fondul lexical, dar nici să nu ne prindem în capcana utilizării excesive a neologismelor, din dorința de epata, pentru că a fi neînțeles nu înseamnă, neapărat, a fi deștept. Plonjăm dintr-o extremă în alta, de la un nivel elementar, simplu se ajunge la un limbaj de lemn, la hipercorectitudine, mai nou, la hiperurbanism. Un însemn al culturii, al pregătirii noastre, al nivelului de cunoaștere a limbii nu e să ne exprimăm astfel, încât nimeni să nu ne înțeleagă, ci din contra, să vorbim pe înțelesul tuturor. După mine, e mai bine să vorbim în limba vechilor Cazanii, limba veche și-nțeleaptă, decât păsărește.

Cugetând la destinul vitregit al limbii noastre pe acest teritoriu, aflat la răspântia drumurilor, fiind și ea mai mult în bătaia vânturilor, constatăm că aceasta, amintindu-ne și că este un organism viu, se pare că, indiferent de circumstanțe, se împotrivește, se ambiționează să răzbească, să-și primenească hainele pentru a căpăta strălucire. Mai întâi, schilodită, trunchiată de bilingvismul rus-român, care s-a dovedit a fi nu prea „armonios”, ci mai degrabă abuziv, după care poluată de străinisme; afectată când de imperfecțiunea legislației lingvistice, când de reaua-voință a demnitarilor, când de ignoranța vorbitorilor ei, totuși limba română supraviețuiește, renaște de fiece dată.

Suntem cam lipsiți de conștiință lingvistică, și precum conștiința civică se cultivă în toate instituțiile educaționale, la toate treptele, la fel și conștiința lingvistică trebuie formată, valorificată. Astăzi poate mai mult ne identificăm ca popor prin limba pe care-o vorbim decât prin apartenența la o țară. Mulți dintre conaționalii noștri nu mai știu unde le este patria sau cărei țări aparțin. În același timp, importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite, iar limba și literatura română, ca și istoria, este o materie identitară românească.

La ora actuală ne-am axat atât de mult pe formarea de competențe, încât am neglijat-o pe cea primordială – cea lingvistică, și mă refer, în primul rând, la cea a cunoașterii limbii materne, fără a omite, bineînțeles, celelate limbi. De fapt, la prima etapă, noțiunea de competență a fost interpretată drept capacitatea înnăscută a ființei umane de a învăța o limbă și de a produce fraze corecte din punct de vedere gramatical.

Ulterior, a fost denumită Comunicarea în limba maternă și reprezintă capacitatea de a exprima și interpreta concepte, gânduri, sentimente, fapte și opinii, atât în formă orală, cât și în formă scrisă (ceea ce presupune: ascultare, vorbire, citire și scriere) și de a interacționa lingvistic într-un mod adecvat și creativ într-o serie completă de contexte culturale și sociale. Probabil, eronat am considerat că pe aceasta o avem formată, în raport cu celelate. Această atitudine este atât de păguboasă, încât mulți dintre noi nici nu realizează faptul cât de mult ne va afecta pe termen lung.

Din păcate, încă mulți nu conștientizează faptul că o cultură comunicațională constituie și o modalitate eficientă de realizare personală în plan social și că acest instrument este accesibil tuturor. Nici chiar unii intelectuali nu înțeleg însemnătatea nivelului de cunoaștere a limbii și că e mult mai important felul în care vorbim decât hainele în care ne primenim.

Pe noi, filologii, care credem cu tărie în importanța limbii vorbite și scrise în spațiul civilizației, ne îngrijorează în continuare modul în care ne exprimăm, în special, sau scriem. Neglijența cu care este vorbită de marea majoritate, greșelile frecvente care tind să devină normă, utilizarea limbajului de lemn degradează limba noastră.

Și dacă nu putem lupta cu toate metehnele acestei lumi și nici nu putem rezolva toate problemele umanității, atunci să facem noi, profesorii, ce putem și cât de bine putem și, așa cum dintotdeauna am constituit modele demne de urmat pentru societate, așa și să rămânem.

În prezent, ochii lumii, având în vedere întregul glob pământesc, sunt ațintiți asupra medicilor, după care, asupra profesorilor. Dacă de la medici se pretinde salvarea vieților umane, salvarea fizică, de la noi se așteaptă salvarea morală, spirituală. Mai mult, asistăm la o repoziționare a profesiilor, deși, după mine, toate meseriile sunt importante, totuși astăzi lumea întreagă a conștientizat rolul major al medicilor și al profesorilor în societate.

Important este ca fiecare „pe câmpul său” „să contribuie la creșterea limbii românești” (în spiritul testamentului lui Ienăchiță Văcărescu). Poate este cazul să ne întrebăm: Ce facem fiecare dintre noi? Ce facem noi, comunitatea academică?

Zilele acestea, la tradiționalele întâlniri cu studenții anului I, am constatat cu stupoare că studenții alolingvi, deși studiază pe parcursul a doisprezece ani limba română, ajunși la facultate nu înțeleg ce se vorbește la o ședință. Cu siguranţă învăţarea limbii statului în care trăieşti trebuie să comporte o conotaţie socială, nu una politică şi este o chestiune de respect, obligaţiune morală faţă de populaţia băştinaşă. Și mă mai gândeam, la aceeași ședință, că, probabil, nu ne respectă ceilalți limba, pentru că nu ne-o respectăm, în primul rând noi, vorbitorii nativi.

În asemenea caz, poate nu ar trebui să ne limităm la studierea Tehnicilor de comunicare în limba română pentru alolingvi la un singur semestru, nu mai rezolvăm penuria noastră de ore, excluzând acest curs din Planul de învățământ. Credem că administrarea disciplinei date ar trebui să ţină de competenţa universităţii, şi nu a facultăţilor. Considerăm că este vital necesar să ţinem cont de recomandarea MECC cu privire la introducerea studierii limbii române la toate facultăţile pentru redresarea situaţiei lingvistice din instituţiile de învăţământ superior.

Ar fi cazul să găsim și un spaţiu de 30-60 de ore pentru un curs de „Cultura vorbirii” sau de „Norme şi uz în comunicarea specializată”, elaborate şi propuse de colegii de la Litere. Cel puţin, pentru a încerca să facem şi noi ceva pentru această limbă a noastră, pe care o sărbătorim cu atâta zel. Ar fi bine să ne preocupe acest lucru, măcar dintr-un sentiment de orgoliu, dacă nu de datorie patriotică.

Cam acestea sunt ideile, problemele care îmi animă conștiința la această aniversare.

Așa cum îndemna Gheorge Sion: „Vorbiți, scrieți românește,/Pentru Dumnezeu!”

Adriana CAZACU,

doctor în filologie, conferențiar universitar,

Decanul Facultății de Litere a USM