Viorica Pistrui: Avem onoarea să o intervievăm, astăzi, pe doamna Liliana Rotaru, doctor în istorie, conferențiar universitar, deținătoare a Diplomei Guvernului Republicii Moldova. Felicitări! Am dori să vă cunoaștem mai bine. Cine este Liliana Rotaru, care-i sunt rădăcinile, de unde-i provine seva de cercetătoare?

Liliana Rotaru: Mulțumesc. Provin din satul Cornești, raionul Ungheni ‒ un vechi sat răzășesc de la poalele Codrilor, care pentru mine este cel mai frumos loc din lume și unde revin cât de des pot și cu mare drag. Cei șapte ani de acasă, pe care vreau să cred că îi mai păstrez, i-am luat din educația bunilor mei părinți ‒ Elena și Nicolai Efrim ‒ o familie de intelectuali, dar și a buneilor mei, Dumnezeu să-i odihnească. Bunica, Olga Efrim, rămasă devreme văduvă, provenea dintr-un neam de răzeși și a fost o femeie foarte înțeleaptă, cu multă demnitate și pricepută la toate. Nu am auzit-o niciodată să se plângă pe cineva sau pe vreo situație, deși fiind născută în 1905, a trecut prin mai toate intemperiile secolului al XX-lea. Vreau să cred că moștenesc de la bunica Olga calitatea de a ține piept cu demnitate încercărilor vieții și de a găsi în toate situațiile, lucrurile și oamenii un adevăr, un sens anume, o parte pozitivă. Deși am stat mai puțin cu bunicii mei materni, Vladimir și Marina Țurcanu, pentru că locuiau tocmai în satul Drochia (un sat foarte departe, credeam eu), ei au fost pentru mine un model de familie, un model de cumsecădenie și cucernicie. Buneii mei din satul Drochia, oameni foarte evlavioși, m-au botezat și m-au apropiat de credința ortodoxă. Bunica Marina m-a învățat cele mai multe rugăciuni, iar bunicul Vladimir, care făcuse „patru clase la români”, cum îi plăcea să spună, îmi citea din cărțile lui cu grafie latină, pe care le păstra în podul casei. Mama mi-a fost profesoară și la școală, și acasă: la școala medie nr. 2 din satul Cornești – m-a învățat istorie și prin istorie, acasă – de toate câte trebuie să le știe un om bine pregătit de viață. Tata a fost echilibrul familiei și, când a plecat, am simțit că am pierdut cel mai drag om, cel mai sigur pilon al familiei noastre. A fost un om cu multă demnitate, un om de cuvânt și… cel mai bun tată din Univers.

Am absolvit școala medie nr. 2 din s. Cornești și în același an (1988) am fost admisă la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. Ulterior, am fost angajată la aceeași facultate în calitate de asistent, a urmat apoi doctoratul (titlul de doctor în istorie l-am obținut în anul 2003) și … viața profesională la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. Au mai fost și alte câteva angajări colaterale profesiei între timp, dar despre acestea – altă dată.

V.P.: De ce ați ales istoria drept profesie?

L.R.: De ce am ales istoria drept profesie? Nu m-am întrebat niciodată, pentru că îmi părea firesc că sunt istoric. Probabil, vine de la mama, profesoară de istorie la școală, dar și din dragostea mea pentru lectură, educată prin exemplul părinților. De rând cu tata, un mare pasionat al romanelor istorice, am citit mai tot ce era editat (accesibil muritorilor de rând) în perioada sovietică, în materie de roman istoric. Deși, dacă îmi amintesc bine, având un profesor foarte dedicat la chimie (Mihail Astafievici Graur), îmi doream să fac și facultatea de chimie. Dar între chimie și istorie, am ales-o pe cea din urmă.

V.P.: Țineți minte momentul când v-ați decis să alegeți o carieră în domeniul cercetării, științei? Cine sau ce v-a determinat sau inspirat să alegeți o carieră științifică?

L.R.: În anul 1993, când am absolvit facultatea, nu prea era „la modă” să faci o carieră în știință, mai mult decât atât, puțini absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior din RSSM treceau prin filtrul vechiului sistem sovietic de selectare a cadrelor pentru cercetare. Erau primii ani ai independenței Republicii Moldova – o perioadă contradictorie, în care criza profundă, și nu vorbesc doar despre aspectele ei economice și politice, ci în special despre criza de identitate care era însoțită de euforia independenței, de entuziasmul lucrurilor mari la care participam și eu. Fac parte dintr-o promoție interesantă a facultății, când, pe fundalul evenimentelor din URSS, și mai ales a mișcării naționale de la mijlocul anilor ’80, era modificată curricula universitară, renunțând la disciplinele ideologice și la conținuturile ideologizate. Dar… cursurile universitare nu pot fi elaborate într-un an și, poate că, nici nu știau colegii de la catedră cu ce ar trebui să fie înlocuite unele discipline. Astfel că am avut norocul să ascult un curs de „Istorie a culturii și civilizației”, extins pe mai multe semestre academice. Cu multă pasiune și profesionalism ne-a predat nouă, celor din promoția ’93, acest curs omul de excepție, profesorul Grigori Socolov. Profesorul Socolov, care mă ridica pentru răspuns la fiecare seminar (noi având seminarele la „Istoria culturii” de două ori pe săptămână) m-a inspirat să merg la doctorat, alegând cercetarea.

În plus, după ce îmi făcusem stagiul de practică pedagogică la Liceul „Mircea Eliade” din Chișinău, care la începutul anilor ’90 era probabil cea mai bună școală din Republica Moldova și unde am avut elevi curioși și pasionați de istorie, dar și o îndrumătoare de practică pe potrivă‒ doamna profesoară Maria Chicu-Prisăcuță, eram mai mult decât convinsă că vreau să fiu „ca doamna Chicu” – adică profesoară de istorie. Dar, nu a fost să fie, pentru că întâmplarea a făcut să mi se încrucișeze calea cu cea a profesorului Grigore Socolov, care m-a întrebat, dacă nu aș vrea să merg la doctorat. M-a măgulit atât de mult această întrebare, încât pentru prima m-am întrebat și eu poate ar fi bine să depun dosarul pentru concurs. Când m-am hotărât, desigur, am vrut să fac doctoratul în domeniul istoriei și filosofiei culturii, dar așa cum în Republica Moldova nu exista această specialitate – am rămas la filosofie. Romanul meu cu istoria filosofiei nu a durat, deși avem o predilecție și o pasiune pentru filosofia istoriei. Cum altfel, când ai norocul să-ți țină cursul de „Filosofie a istoriei” doamna profesor universitar Eugenia Saharneanu. Am susținut teza de doctor în domeniul istoriei sub îndrumarea profesorului Valeriu Cozma, care e într-un raport direct cu filosofia și metodologia istoriei.

V.P.: Care sunt temele din istorie care constituie obiecte ale cercetărilor dvs.?

L.R.: Momentul determinant în alegerea temei actuale de cercetare a fost participarea mea într-un proiect științific. În primul rând, fiind invitată de profesorul Ion Eremia să fac parte din colectivul care elabora o istorie a Universității de Stat din Moldova și investigând dosarele de arhivă, dar și încercând să integrez istoria USM-ului într-un cadru național sau regional, am descoperit că domeniul nu este ocazional și nesistemic cercetat. Iar în al doilea rând, am desprins cât de importantă a fost școala superioară pentru regimul comunist în realizarea misiunii sale de a deznaționaliza, de a rusifica, de a crea acei „oameni noi”, oameni sovietici, în Basarabia. Susținută de profesorul Ion Eremia, am decis să-mi fac drept temă de cercetare această inginerie națională și socială, promovată cu insistență de regimul sovietic în învățământul superior și prin școala superioară de aici.

V.P.: Cu regret, nu am însușit lecțiile trecutului sovietic, mai avem de învățat multe la acest capitol… Ce e știința, știința istorică pentru dvs.? Cu ce probleme se confruntă? Ce soluții există, după părerea dvs.?

L.R.: Ce este știința… pentru mine? În primul rând, este profesia mea. O profesie pentru care am fost pregătită pe parcursul anilor și pe care încerc să o exercit cu toată priceperea și diligența. Constat cu mare părere de rău, că astăzi, în știința istorică din Republica Moldova avem prea multe publicații istorice cu caracter interpretativ și evaluativ a istoriei Basarabiei din secolele al XIX-lea și XX-lea, lucrări în care sunt promovate idei preconcepute și de multe ori rămânând doar păreri expuse, fără a fi acoperite de argumentul izvorului istoric. Aș vrea să subliniez, fără a face vreo descoperire aici, că știința istorică, cercetarea istoriei are mai multe componente, iar un istoric-cercetător este obligat să le respecte, dacă vrea să fie el, la rându-i respectat. Componenta cercetării asupra căreia se oprește detaliat un istoric este determinată și de factorii subiectivi, și de gradul de profesionalism, și de competențele lui de cercetător, dar, totodată, și de o multitudine de factori obiectivi. Istoricul-cercetător este obligat, mai întâi, să studieze, să cerceteze faptul istoric în baza surselor istorice, după care să interpreteze evenimentele, fenomenele sau procesele istorice studiate. De cele mai deseori, un istoric, „deschizător de drumuri” – așa cum sunt majoritatea istoricilor din Republica Moldova preocupați de istoria Basarabiei secolelor XIX-XX, este sortit să-și petreacă cea mai mare parte a vieții profesionale în arhive și să zăbovească acolo, identificând sursa istorică, studiind cu acribie faptul istoric, ca apoi să poată vărsa lumină asupra procesului sau fenomenului studiat. Este o etapă în care cercetătorul resimte bucurie copilărească pentru fiecare document nou identificat în arhive, investigat cu grijă și critic inclus în circuitul științific. Cu părere de rău, avem încă mulți istorici care se țin de interpretarea și reinterpretarea faptului istoric, prefăcându-se a nu ști că o mulțime de aspecte ale istoriei Basarabiei și aproape întreaga istorie a Moldovei Sovietice rămân încă sub praful arhivelor.

Dacă e să revenim la întrebarea sensului științei pentru mine – cu certitudine este și o mare pasiune. Fără să mă lamentez aici de condițiile omului de știință în Republica Moldova – fapt bine cunoscut în tagmă, vreau să zic că doar pasiunea îi mai ține pe unii cercetători în arhive, laboratoare sau institutele de cercetare. Dacă nu ar exista această stare afectivă intensă față de știința – aș fi ales calea străinătății ca și mulți alții, în căutarea unei sorți mai blânde. Deși am reușit să obțin finanțare din Programul de stat 2020-2023 pentru Proiectul de cercetare a patrimoniului academic universitar al RSS Moldovenești, profit de ocazie să-mi exprim dezacordul total cu metoda de finanțare a științei prin proiectele scoase la mezat. Finanțarea prin proiecte ar trebuie să fie o sursă suplimentară de finanțare a oamenilor de știință și a institutelor de cercetare, cel puțin a științelor umaniste – istorie și filologie. Producția științifică din acest domeniu al cunoașterii nu produce efecte imediate și cu atât mai mult nu aduce venit, astfel că cercetătorii din domeniul umanist sunt un fel de soldați ai unui front invizibil, care creează atitudini și „corectează” sau ar putea influența mentalități. Am pierdut mulți cercetători de valoare și vom mai pierde, dacă autoritățile nu vor revizui metodologia de finanțare a științei.

V.P.: După părerea dvs. există vreun domeniu al științei care să fie pur bărbătesc sau pur femeiesc?

L.R.: Există știință. E pentru omul care poate și vrea să facă cercetare, fie femeie, fie bărbat. Deși sunt unele domenii în care sunt implicați mai mulți bărbați și altele – în care sunt mai multe femei, și chiar termenul în limba română este la feminin. Dar oricine îndrăznește și înfruntă – are loc în orice domeniu al cunoașterii. Și chiar am sesizat o contradicție dintre lupta pentru egalitatea de gen și sărbători de genul Ziua internațională a femeilor și fetelor în știință, care vine să accentueze diferențele de gen.

V.P.: Ce calități pur femeiești sunt extrem de folositoare în procesul de cercetare?

L.R.: Nu cred că există vreo deosebire între cercetătorul-bărbat și cercetătoarea-femeie. În ambele cazuri este nevoie de curaj, uneori de îndrăzneală, de a iniția cercetări în domenii necunoscute și de a „deschide drumuri”, de fermitate în acțiuni, de temeritate în promovarea ideilor, convingerilor și a realizărilor. În ambele cazuri cercetătorii trebuie să muncească cu asiduitate, consecvență și abnegație. Omul de știință, femeie sau bărbat, este întotdeauna un luptător. Și nu unul oarecare. Unul care învinge!

V.P.: De ce are nevoie o femeie ca să devină om de știință?

L.R.: O femeie are nevoie de aceleași calități, de aceleași abilități și de aceleași condiții pe care trebuie să le aibă și un bărbat ca să devină om de știință. Dar! Pentru ca o femeie să se afirme în calitate de cercetător, să fie recunoscută în lumea oamenilor de știință – ea are nevoie de toate câte le are un bărbat – înmulțite la doi. În Republica Moldova știința rămâne încă o sferă dominată de patriarhalism, lucru care, puțin probabil, să fie recunoscut de bărbații din cercetare, în schimb, sesizabil de femeile-cercetătoare.

V.P.: Ce vă motivează în viață?

L.R.: Viața însăși mă motivează. Nu știu dacă toată lumea are percepția timpului vitreg care curge vertiginos, așa cum o am eu. Sau poate odată cu înaintarea în vârstă apare și senzația că timpul se scurge cu mare repeziciune. Nu știu… Acum câțiva ani mă deranja mult expresia unui profesor și coleg, permanent ocupat și cu grija timpului, insistând des asupra „timpului care aleargă”. Astăzi, înțeleg și simt cum nu mai reușesc după acest timp efemer și îmi dau mai bine seama ce avea în vedere genialul meu profesor. Timpul „aleargă” și am impresia că nu reușesc să fac tot ce mi-am propus.

V.P.: Și în contextul timpului alert ce planuri de viitor aveți?

L.R.: Îmi planific activitățile pe măsura realizării unor planuri imediate și în funcție de circumstanțe. Adică, nu am planuri pentru un viitor foarte îndepărtat, pentru că viața se amestecă cu corecturile ei în planurile mele. Am renunțat la „planuri de viitor” și am devenit adepta soluționării problemelor pe măsura apariției lor și a adaptării la realitățile foarte schimbătoare.

V.P.: Interesantă filosofie a vieții pentru secolul nostru grăbit și extrem de imprevizibil, care se pare că ar fi bine să o urmăm. Ce le-ați recomanda tinerilor care vor să-și construiască o carieră de cercetător?

L.R.: Tot mai puțini și mai puțini tineri acceptă să facă o carieră în cercetare. Cel puțin în domeniul nostru. O seamă dintre cei care se înscriau la doctorat, renunță grăbit în momentul când se ciocnesc de realitățile științei noastre, asupra cărora nu am să insist, or, sunt arhicunoscute. Alții ajung să-și susțină doctoratele acasă, dar aceleași condiții infame îi fac să apuce calea pribegiei în căutarea unor condiții umane de viață și muncă. Nu vreau să fac pronosticuri, pentru că ele nu ar fi nici pe aproape optimiste. Tinerii își doresc să trăiască bine acum și aici.

În acest context, aș vrea să invit tinerii noștri să-și urmeze cariera de cercetător acasă, pentru că și în Republica Moldova, mai greu, dar se poate. Mai ales acum, când există posibilități mari de accesare a fondurile europene pentru cercetare, a burselor de cercetare, a schimbului academic etc. Ce le recomand tinerilor cercetători? Să-și urmeze cu tenacitate cauza, să rămână consecvenți în cercetare – știința nu poate fi făcută cu intermitențe, să încerce să facă și sacrificii voluntare câteodată – pentru că nu este nimic mai satisfăcător decât atunci când culegi roadele investițiilor și sacrificiilor. Să investească în formarea lor profesională, să rămână integri și fideli științei și să-și păstreze „cei șapte ani de acasă” indiferent cât de „mari” vor ajunge.

V.P.: Ce a fost și este USM-ul pentru dvs.?

L.R.: Cam două treimi din viață le-am trăit la Universitatea de Stat din Moldova. De la 17 ani, când am fost admisă la Facultatea de Istorie, întreaga viața profesională și socială este, într-un fel sau altul, legată de USM. Aici mi-am făcut studiile de licență, aici am avut cei mai buni profesori care m-au format, aici am susținut doctoratul și la catedrele Alma Mater am început și îmi continuu activitatea didactică și cea de cercetare. Aici îmi sunt colegii, aici îmi sunt prietenii, aici îmi sunt studenții, care devin cu timpul colegi și prieteni. Chiar mă simt „trup din trupul” Universității. Istoria Universității de Stat din Moldova este cea mai mare parte a istoriei mele. Vreau să cred că și eu sunt parte a istoriei Universității de Stat din Moldova.

V.P.: Vă mulțumim mult pentru interviul acordat, vă dorim să rămâneți la fel de pasionată de istorie, la fel de dedicată profesiei îmbrățișate, continuând să înscrieți în istoria USM-ului, alături de întreg mediul academic, pagini memorabile.

Interviul a fost realizat de Viorica Pistrui, specialist principal în cadrul Serviciului Imagine și Relații Publice al USM.