English
Русский
Tradițional, discipolii USM sunt cei care asigură piața muncii cu profesioniști, specialiști cu o înaltă pregătire academică. Care au fost oportunitățile Dvs. de angajare și cum v-ați acomodat necesităților practice ale profesiunii?
Nu știu dacă exemplul și experiența mea sunt tipice pentru un absolvent al filologiei și ar putea fi de folos celor care își fac astăzi studiile aici. Ceea ce pot să spun în primul rând este că dacă ai venit la facultate doar pentru a primi o diplomă sau pentru a asimila o profesie, nu cred că ai mari oportunități la angajare. A fi filolog presupune mult mai mult decât a ști să predai limba și literatura. Filologia este un fel de regină a științelor umaniste, filologul este omul cu o cultură vastă în mai multe domenii. Deci, trebuie să fii deschis pentru a cunoaște și a asimila cât mai multe, nu e cazul să te rezumi doar la programa de studii, trebuie să percepi perioada aceasta ca pe o etapă importantă, decisivă chiar, a vieții. Eu am avut un apetit pentru a cuprinde și a reuși cât mai multe încă de la școală, unde prin clasa a noua am făcut un ziar de perete al școlii fără să-mi ceară cineva lucrul acesta, apoi am fondat, tot așa, din inițiativă proprie, un teatru pe scena căruia montam piese scrise de mine. Exact asta am făcut și la facultate, am scris un ziar al facultății, apoi am creat un teatru al facultății și era minunat că facultatea îmi oferea oportunitățile acestea. Asta pe lângă faptul că timp de doi ani, anul patru și anul cinci, am frecventat, în paralel cu filologia, orele de arta actorului la Facultatea de Teatru a Institutului de Arte. Apoi aveam abonament la teatru, în fiecare lună mergeam la câte două-trei spectacole, ca să nu mai spun că eram un cititor permanent al Bibliotecii Naționale.
Acest activism al meu pe filiera teatrului mi-a creat niște „pile”, dacă doriți. După absolvire nu mă încânta ideea să lucrez profesor de limbă și literatură, îmi doream mai mult, de pildă să ajung secretar literar la Teatrul Național și diriginta mea, Elena Ciornâi, cunoscându-mi aptitudinile pentru teatru, m-a recomandat directorului Teatrului Național de atunci Ion Podoleanu care m-a și angajat în calitate de secretar literar. Un an mai târziu, când a trebuit să plec de la teatru, am fost angajat reporter la ziarul „Literatura și arta” grație faptului că Valentina Tăzlăuanu, care activa acolo, văzuse unul din spectacolele teatrului pe care îl creasem la facultate.
Deci, concluzia și sfatul meu pentru studenții de astăzi, sunt acestea: fiți activi, cunoașteți cât mai multe, cunoașteți profesioniști reputați din domeniul vostru, creați-vă „pile” în sensul bun al cuvântului.
- Performanța și excelența academică sunt apreciate și la mare căutare. Absolvirea USM-ului v-a marcat traseul profesional?
Filologia de la USM de atunci se bucura de un prestigiu aparte, se știa că aici predau cei mai buni profesori din Moldova, că după absolvire poți să activezi nu doar ca profesor de școală medie, ci poți să ajungi și savant, și scriitor, și jurnalist, și profesor de facultate. Diploma obținută aici cântărea greu. Eu înainte să vin la filologie îmi doream să intru la jurnalistică, ca mai târziu să înțeleg că jurnalistica de atunci era axată mai mult pe ideologie și nu mi-ar fi oferit pregătirea filologică și lingvistică pe care am obținut-o la filologie. Și care este esențială pentru un jurnalist.
Noi atunci nu aveam oportunitățile pe care le are un student de astăzi, pentru că existau o mulțime de opreliști și interdicții. De pildă, era interzis ceea ce ar fi trebuit să constituie, de fapt, obiectul nostru de studii de bază, și anume literatura română a secolului XX. Dacă erai prins citind Blaga, Rebreanu, Stănescu, Labiș etc., puteai avea probleme, unii au plătit lecturile de acest gen chiar cu exmatricularea. Pe de altă parte, exista căminul filologiei, o „instituție” foarte importantă, unde colegi din anii superiori ne cultivau celor din primii ani spiritul național, interesul și gustul pentru literatura română. De la acești colegi aflam despre librăriile „Drujba” din Cernăuți și Moscova unde puteam procura carte românească. Tot de la ei am aflat despre „turnătorii” care existau printre studenții de la filologie, așa cum existau în orice facultate de atunci. Experiența aceasta ne va fi prins bine după asta de-a lungul întregii cariere.
- Tinerețea și studenția sunt perioade absolut extraordinare, dinamice în viața unui om. Ce amintiri aveți Dumneavoastră din anii de studenție din cadrul Universității de Stat din Moldova?
Am răspuns deja parțial la această întrebare. Tinerețea și exuberanța noastră își găseau un teren fertil la facultate, aveam șansa, pe lângă filologie, să facem teatru, gazetărie. Ca o persoană care cochetase încă de la școală cu actoria și genul umoristic, am participat la mai multe concerte și spectacole în care evoluam pe scena Casei de Cultură a Universității, dar și pe scenele din satele în care studenții de la filologie mergeau la lucrări agricole. O oportunitate extraordinară pentru mine a fost să fiu, împreună cu alți colegi de la filologie, dar și de la alte facultăți, ghid-translator la Olimpiada de la Moscova din anul 1980 pentru grupurile de turiști români. Era o vârstă a maturizării fizice și intelectuale, vârsta descoperirilor fascinante, a îndrăgostirilor, a nunților studențești.
- Studiile și formarea profesională se datorează iscusinței și măiestriei profesorilor. Care dintre aceștia și prin ce v-au marcat pe parcursul anilor de studenție?
Profesorii de la filologie m-au marcat chiar din prima zi de facultate prin faptul că erau în stare să vorbească două ore în șir fără să se uite în vreo hârtie sau un manual. Era ceva cu totul nou pentru mine, la școală nu aveam parte de așa ceva. Îi am în vedere pe un Anatol Ciobanu, Ion Melniciuc, Ion Osadcenco, Nicanor Țurcanu, Elena Țau, Gheorghe Dodiță, Gheorghe Rusnac (filologul, nu istoricul!), Sergiu Pavlicenco. Era foarte important pentru noi să cunoaștem acești intelectuali și profesioniști, pentru că ne serveau drept modele, aveam spre ce tinde. Exista, bineînțeles, și alt gen de profesori, „de școală veche”, mai „ciudați” și mai „întâmplători”, de care făceam haz între noi. Și foarte puțini profesori de atunci, chiar și dintre cei buni, posedau româna bună pe care o au profesorii de astăzi de la filologie, pentru că o română „prea bună” putea să li se pară suspectă „organelor”.
- Pasiunea pentru filologie, pentru limba și literatura română adaugă valoare pregătirii profesionale. De unde vine pasiunea Dumneavoastră pentru limbi și literaturi?
Pasiunea mea pentru limbi și literaturi vine în primul rând din structura mea intelectuală, e un dat „biologic”, sunt un „umanist” prin excelență, nu am stat niciodată foarte bine cu materiile exacte, cu cifre, ecuații, formule. Am simțit de timpuriu, din clasele primare, că limba, scrisul sunt domeniul meu, de atunci îmi reușeau foarte bine dictările, compunerile. Și profesorii au contribuit cumva la această orientare a mea, dar nu în mod decisiv. Am avut „învățători” de limbă și literatură buni, dar și foarte slabi. Or ei puteau fi oricât de răi, eu oricum la filologie voiam să ajung.
Probabil în cazul meu a mai funcționat și faptul că, pe lângă predispoziția structurală, mai am și niște aptitudini pentru scris și pentru literatură.
- Vă mai aduceți aminte de ce ați ales USM și cât de ușor a fost să fiți admis la studii?
Este încă o întrebare la care cred că am răspuns mai devreme. Universitatea avea atunci în mintea noastră prestigiul celei mai înalte instituții de învățământ din RSS Moldovenească, era mult peste ceea ce se chema atunci „institut”. După Universitate în ierarhia instituțiilor de acest gen urma doar Academia de Științe. Reputația aceasta a Universității se proiecta bineînțeles și asupra filologiei. Era mult mai prestigios să intri la filologia de la Universitate, decât la filologia de la oricare „institut”, pentru că avea un profil și o specializare mai largă, cum am mai spus, și oferea o pregătire mai temeinică.
Cât despre admitere, a fost relativ ușor să reușesc, deși m-am poticnit la examenul de istorie, eram pe punctul să iau o notă proastă, dar m-a salvat faptul că eram… băiat. Atunci, ca și astăzi, băieții erau o „rara avis” la filologie, așa că am fost cumva privilegiat din punctul acesta de vedere.
- Ați devenit o personalitate notorie a țării noastre. Cum ați reușit să îmbinați studiile și să vă bucurați de tinerețe?
Am avut colegi la facultate care nu știau nimic altceva decât cartea, pe de o parte, și colegi care preferau să se bucure de tinerețe în dauna studiilor, pe de altă parte. Mi-ar plăcea să spun că eu am știut să le îmbin și împac pe ambele, dar nu este așa. În ciuda activismului meu pe plan profesional, eram un mare timid pe plan personal, moștenisem de la școală și din sat niște frustrări apropo de fizicul meu și din cauza aceasta aș putea să spun că nu am evoluat aproape deloc pe planul acesta. Aveam să descopăr „bucuriile tinereții” mai târziu, după absolvirea facultății, dar trebuie să subliniez că oricât de tare m-au atras acestea, întotdeauna a prevalat preocuparea pentru afirmarea profesională.
- Studenții și absolvenții sunt barometrul performanțelor USM. Ce impresii aveți despre Alma Mater în prezent?
În acești treizeci de ani de Independență s-au produs mai multe schimbări și transformări, au apărut zeci de noi instituții de învățământ, multe zicându-și, arogant, „universități”, fiind departe de statutul unei atare instituții. Percepția mea este că Universitatea de Stat din Moldova a fost cumva luată prin surprindere de acest fenomen și s-a bazat din inerție pe statutul său vechi. Mi s-a părut că la un moment dat a pierdut ritmul, după care a încercat să-și revină, să redobândească poziția de lider al învățământului superior, însă cred că mai are de recuperat multe în acest sens. Aceasta este percepția mea, s-ar putea să greșesc. Respectiv și filologia dorește să-și mențină în continuare prestigiul de „fruntașă”, dar trebuie să facă față unei concurențe și competiții mult mai acerbe decât se întâmpla pe timpurile când învățam eu, inclusiv cu instituții de învățământ din România. Consider că această concurență este un lucru benefic, numai în cadrul unei atare competiții se poate atinge adevărata performanță. Senzația mea este că astăzi și Universitatea, și filologia nu se mai pot baza doar pe prestigiul și meritele vechi, trebuie să se impună din nou, „să se reinventeze”, ca să fac uz de un clișeu la modă, să cucerească definitiv poziția de fruntașă.
- În timpul de față, sistemul educațional din țară urmează un anume model care este concentrat doar pe dezvoltarea de competențe. La ce să apeleze tinerii pentru a găsi un echilibru între presiunea de a deveni un specialist necesar pe piața muncii și pasiunea pentru un anume domeniu, chiar dacă e mai puțin căutat, solicitat?
Nu sunt sigur că o să mă pricep să dau un răspuns pertinent la această întrebare. Nici nu știu dacă am înțeles-o corect. O să vă vorbesc despre ceea ce mă doare, despre câteva lucruri care m-au marcat și afectat negativ ca absolvent al filologiei. Trebuie să recunosc că mai mult de jumătate din ce am învățat eu în cinci ani nu doar că nu mi-a folosit absolut la nimic nici în viață, nici în cariera profesională, ci mi-a făcut un mare deserviciu. Și nu mă refer doar la materiile ideologice, „istoria partidului”, „comunismul științific” etc. 80% din așa-zisa literatură moldovenească de atunci nu era, de fapt, literatură, ci o făcătură realist-socialistă, iar noi o analizam ca pe literatura adevărată, îi descopeream virtuți, metafore, iambi, trohei etc. Astăzi știu că situația este alta, dar oricum în programa de studii continuă să ajungă cărți și autori departe de literatură, ei fiind analizați ca un Tolstoi ori un Camus. Și nici măcar nu acesta este lucrul cel mai grav. Mi se pare profund greșit felul de a analiza o carte, așa cum se predă la facultate și respectiv în școli. S-a întâmplat în această perioadă de pandemie să dau la televizor peste un canal unde era predată online o oră de literatură la nu mai știu care clasă. Și acolo profesoara afișa o schemă în care calitățile personajelor erau împărțite, maniheist, în pozitive și negative și unde despre o operă de artă se vorbea ca despre componentele unei substanțe chimice. Este profund greșit să vorbești astfel despre o operă de artă, înseamnă că o ucizi pur și simplu.
Să vă spun ce a așteptat societatea de la mine ca filolog în acești 40 de ani câți au trecut de la absolvire? Oamenii m-au întrebat mereu care cărți sunt valoroase și care nu sunt ca atare, m-au întrebat cum să le deosebească, ce să ia din ele, cum să perceapă o operă de artă, cum să învețe dintr-o carte. Adică mi-a fost solicitată mereu EXPERTIZA și mă tem că asta le lipsește absolvenților de astăzi. Când am vorbit despre o carte nu am rostit niciodată cuvinte precum „metaforă”, „epitet”, „aliterație”, „personaj pozitiv-personaj negativ” etc., etc., am avut grijă să transmit frumusețea și profunzimea lucrării în fraze care să-i provoace pe oameni să o citească. Noi ce vrem să obținem din copii, critici literari? Nici nu zic „scriitori”, pentru că felul acesta de a analiza este mai degrabă unul destinat teoreticienilor și criticilor literari. Când predai literatura nu trebuie să impui niște categorii estetice teoretizante, ci să ajuți receptorul să simtă esteticul, eticul, frumosul.
În fine, e o discuție prea amplă ca să încerc să o înghesui aici, tot aștept când se va vorbi la modul serios despre asta și voi fi invitat să mă pronunț și eu.
- Din perspectiva experienței valoroase a activității Dvs. ce sfaturi le puteți da actualilor și viitorilor studenți pentru a-și construi reușit istoria vieții lor?
Le recomand studenților de astăzi să nu se rezume la programa de studii, să fie gata să învețe toată viața, să cunoască oamenii potriviți la timpul potrivit, să intre în competiție cu marii profesioniști ai lumii, nu doar cu cei locali, să facă tot ce pot ca să îndrăgească meseria lor, iar dacă nu reușesc, să o abandoneze. Pentru că nimic nu e mai grav decât să te ocupi toată viața cu lucruri care nu îți sunt dragi.
- USM împlinește anul acesta 75 de ani de la fondare. Ce mesaj vreți să transmiteți Almei Mater – Universitatea de Stat din Moldova?
Mi-ar plăcea să cred că universitatea noastră se află astăzi într-un punct de cotitură. A trecut împreună cu întreaga societate printr-o tranziție prelungită pe durata căreia a trebuit să se adapteze la un context istoric nou. La capătul acestei tranziții vedem că instituția nu intră în „top-500” cele mai bune universități ale lumii și abia dacă încape în „top-5000”. Aceasta este astăzi starea de fapt. Ce urmează? Există două căi: ori universitatea noastră se mulțumește cu poziția în care se află, și-o consolidează și rămâne acolo unde este, ori își demonstrează că este capabilă să se autodepășească. Îi doresc din suflet să aleagă a doua cale.